Relaxează-te

Dacă ai o stare de anxietate, neliniște, agitație, panică sau chiar furie, fă exercițiul următor.

Concentrează-te pe respirație. Sincronizează-ți respirația cu animația alăturată.

Încearcă să alungi orice altceva îți trece prin minte.

Doar respiră. Inspiră. Expiră.

Poți să asculți în timpul ăsta melodia de mai jos, care s-a dovedit a fi cea mai relaxantă muzică pentru creierul nostru.

Dacă te-ai liniștit, poate ai chef să citești o poveste. Este preluată din cartea lui George W. Burns, ”101 povești vindecătoare pentru adulți”.

Un fermier își inspecta proprietatea. După cum știa, existau momente în care era important să-ți examinezi hotarele, să vezi cum îți infulența anotimpul culturile și recolta și să te asiguri că lucrurile erau în ordine. Puțină muncă de intreținere din când în când poate adesea preveni catastrofe viitoare. A te îngriji de lucrurile care necesită atenție te poate ajuta să te asiguri că viața curge lin. Firește, se simțea mai fericit când se întâmpla așa, prin urmare avea grijă să-și găsească timpul necesar oricând putea.

În această zi anume s-a abătut de la traseul lui ca să se uite la un cuib de vulturi sus într-un copac. Îl urmărise cu interes. Îl observase pentru prima oară cu câteva luni înainte, când văzuse cum maiestuoasa pasăre aducea rămurele pe locul viitoarei sale case. Din când în când, fermierul trecea ca să vadă cum înainta construcția, dar nu dădea prea des târcoale locului, ca să nu tulbure procesul. A fost emoționat când vulturul s-a cuibărit în final în cupa construită rezistent și de abia aștepta să-i zărească pentru prima dată puișorii.

Azi era dezamăgit. Vulturul nu se afla în cuib. În apropiere, i-a găsit trupul. Fusese împușcat. Cu o oarecare curiozitate și teamă, s-a suit în copac. În cuib era un singur ou. L-a luat cu grijă jos din copac, l-a dus în hambarul lui și l-a strecurat sub o găină care-și clocea ouăle.

Puiul de vultur a ieșit în cele din urmă din găoace împreună cu ceilalți puișori clociți de găină. A fost crescut împreună cu puii și se credea a nu fi altceva decât un pui de găină neobișnuit. Își petrecea timpul scormonind pământul după semințe, căutând viermi și cloncănind în pustiu. Așa stăteau lucrurile și acesta a fost modul în care vulturul și-a petrecut anii de formare. Nu avea idee cine sau ce era. Ocazia de a se descoperi pe sine nu se ivise niciodată.

Într-o zi, o umbră neagră, amenințătoare s-a așternut deasupra bătăturii din fața hambarului. Înspăimântat, vulturul a fugit cu companionii săi în căutare de adăpost. Privind în sus, vulturul a văzut aripile desfăcute ale unei păsări uriașe, purtându-se pe sine fără efort în cercuri grațioase, alunecând pe curenți de aer cald. Fermecat de măreția unei astfel de păsări gigantice și puternice, s-a întors spre puiul de găină din spatele lui și a întrebat:
- Ce-i asta?
- Asta, i-a spus puiul, este regele păsărilor. Tărâmul său e cerul. El stăpânește aerul. Se numește vultur. Noi suntem pui de găină. Noi aparținem solului.

Vulturul a privit în sus la pasăre și a văzut ce asemănări erau. S-a uitat la puișori și, pentru prima dată, a văzut cât era de diferit de ei. Cele observate de vultur au adus cu sine o nouă cunoaștere. Ceva s-a schimbat în modul în care percepea realitatea sa. Informația cea nouă a deschis noi opțiuni.

Vulturul avea acum de ales. Putea să trăiască și să moară ca găină în cotețul din orgadă sau putea să-și desfacă aripile și să se avânte în aer cu măreție, iscusință și forță, aidoma păsării de deasupra sa.